08.10.2009

Telescopul Spitzer descoperă cel mai mare inel al lui Saturn


Sursa:Science Daily
Inelul observat cu ajutorul telescopului spaţial Spitzer, apaţinând NASA, are o rază de câteva milioane de kilometri şi nu poate fi „văzut“ decât în spectrul infraroşu.


Categorie: Astronomie
Autor: Flavia Claudia Ţîmpu



Inelul observat cu ajutorul telescopului spaÅ£ial Spitzer, apaÅ£inând NASA, are o rază de câteva milioane de kilometri ÅŸi nu poate fi „văzut“ decât în spectrul infraroÅŸu. Imensul inel are un volum de un miliard de ori mai mare decât planeta Pămâmt, fiind de douăzeci de ori mai gros decât diametrul planetei Saturn.  Descoperirea acestui inel ar putea justifica aspectul ciudat al satelitului natural al lui Saturn, Iapetus: acesta este pe jumătate alb, pe jumătate negru, precum un semn ying-yang.

Telescopul spaÅ£ial Spitzer a fost lansat în anul 2003 ÅŸi se află în acest moment la o distanţă de 107 milioane de kilometri faţă de Pământ.  Cu ajutorul acestui intrument a fost descoperit în luna mai 2009 acest imens inel, care este de fapt o bandă de praf foarte rarefiată, ce nu reflectă aproape deloc lumina vizibilă. El emite o radiaÅ£ie termică având o temperatură de 80 de kelvini, adică aproximativ -190 de grade Celsius.

 

Saturn si noul lui inel
 
Inelul imens de praf din jurul lui Saturn, în interiorul căruia orbitează satelitul Phoebe. Pe o orbită cu rază mai mică se învărte în sens opus Iapetus, captând praf din inelul nou descoperit.

 

Dar care este originea acestui inel? Cel mai probabil alt satelit natural al planetei Saturn, Phoebe. Acest satelit, aflat la mare distanţă faţă de Saturn, se roteÅŸte în interiorul giganticului inel, iar în urma coliziunilor acestuia cu diverse corpuri din spaÅ£iu, s-a format aceasta bandă de praf de pe orbita lui.

ExistenÅ£a unui astfel de inel era de mai mult timp suspectată de oamenii de ÅŸtiinţă. Anne Verbiscer ÅŸi Michael Skrutskie, de la Universitatea Virginia, împreună Douglas Hamilton de la Universitatea din Maryland, au încercat să descopere de ce un alt satelit al planetei Saturn, Iapetus, este pe jumatate alb ÅŸi pe jumatate negru. Iapetus a fost descoperit în anul 1671 de către Giovanni Cassini.  Astronomul a observat câÅ£iva ani mai târziu că satelitul are o faţă întunecată, care azi îi poartă numele: Cassini Regio. Satelitul este format în special din gheaţă.

 

satelitul Iapetus

Satelitul Iapetus: o sferă de gheaţă cu un colorit ciudat.

Echipa de cercetători a bănuit că responsabilă de aspectul ciudat al lui Iapetus ar putea fi o bandă de praf care se intersectează cu orbita lui Iapetus, „murdărindu-l“. ObservaÅ£iile făcute cu sonda Spitzer par să confirme această presupunere:  inelul imens de praf ÅŸi satelitul Phoebe se rotesc în direcÅ£ie opusă faţă de Iapetus. Astfel misterul părÅ£ii întunecate a lui Iapetus a fost elucidat: pata întunecată este de fapt praful colectat din inel.

Citiţi intreaga ştire pe ScienceDaily.

Comentarii

Adauga un comentariu

Adauga un comentariu

This is a captcha-picture. It is used to prevent mass-access by robots. (see: www.captcha.net)
Introdu codul:
Numele dumneavoastra:
Comentariu. Atentie, salveaza textul inainte de a-l trimite, ca o precautiune... Poti selecta tot comentariul cu CTRL-A si copia cu CTRL-C:
 
  • October 14, 2009, 9:10 pm - Abel CavaÅŸi

    Multe, multe felicitări autoarei, care a avut iniţiativa de a publica un articol despre importantul inel Phoebe.
    Pe mine mă interesează foarte mult dacă inelul Phoebe are o mişcare de precesie şi dacă o asemenea mişcare de precesie poate fi explicată de Fizica actuală. Eu am impresia că acest inel precesează şi că nimeni nu ştie de ce. Voi ce spuneţi?


  • October 10, 2009, 11:10 pm - s.a

    Ai dreptate instrumentele sunt atat de complicate incat pentru restul sistemului sunt niste "black box" in sensul ca toate operatiile sunt realizate intern si sunt invizibile restului ansamblului (calculatorului satelitului). Cu alte cuvinte instrumentele functioneaza autonom, sunt capabile sa se gestioneze individual, au propriul sistem de diagnoza etc.
    Sistemul lor de racire cu heliu nu este perfect-heliul trebuie circulat prin conducte, exista valve de control etc si deci inevitabil pierderi care se acumuleaza in timp. Tocmai din acest motiv incarcarea rezervoarelor de heliu se face in ultimul moment-doar cu 1-2 zile inaintea lansarii, iar in cazul unei amanari intreaga procedura se repeta.
    Am pomenit de Planck pentru ca in momentul de fata este considerat cel mai rece punct din Univers cu acest 0.1K-o performanta avand in vedere ca a fost construit de tehnologia actuala.
    Un articol mai amplu despre misiunea Spitzer:
    http://forum.spacealliance.ro/viewtopic.php?f=6&t=25


  • October 9, 2009, 8:23 pm - cristi

    informatii la obiect, mersi s.a... nu stiam ca li se termina repede heliul lichid, desi acum e logic ce zici... sau ca orbita e corelata cu temperatura... personal am un coleg care lucreaza la detectoare din astea, si trebuie sa spun ca trebuie sa bagi multe milioane pentru ca ai o performanta corespunzatoare a detectorului... nu e joaca...


  • October 9, 2009, 6:42 pm - s.a

    Genul acesta de sateliti sunt niste masinarii extrem de complexe intr-adevar. Pe langa instrumentatia stiintifica de la bord, platforma de baza trebuie sa asigure niste conditii de functionare foarte stricte, ceea ce ridica probleme foarte mari pentru ingineri. Spre exemplu o orientare perfecta in zbor in timpul observatiilor sau operarea instrumentelor in conditii termice cat mai stabile.
    Avand o orbita heliocentrica Spitzer beneficiaza de o racire naturala pana la 30-40K dar mai departe temperatura este coborata la cateva grade Kelvin prin folosirea unui sistem de racire criogenic folosind heliu.
    Impresionant este totusi ca Spitzer are deja 6 ani pe orbita in conditiile in care satelitii de acest gen (cu racire criogenica) isi consuma de obicei destul de repede resursa de viata datorita evaporarii heliului din rezervoare.
    Solutia aceasta tehnologica mostenita inca de pe vremea lui ISO, a fost pastrata si la noile misiuni un exemplu in acest sens fiind Herschel.
    Planck chiar a depasit bariera celor cateva grade reusind printr-un sistem de coolere multiple sa coboare la valoarea record de 0.1K (sub precedentul WMAP) fapt care ii ofera posibilitatea sa observe variatiile extrem de mici ale radiatiei de fond.
    Deasemenea noua tendinta este de a plasa misiunile de observare astronomica in orbite in jurul punctelor Lagrange ale sistemului Pamant/Soare (unde mediul extern este mai rece si implicit efortul pentru racire mai mic) si unde driftul natural al orbitei heliocentrice de 0.1AU/an dispare.
    Pe viitor ar trebui sa ne asteptam ca multe din misiunile ce se vor lansa sa aiba aceasta destinatie.


  • October 8, 2009, 11:35 pm - cristi

    daca stai sa te gandesti, este extraordinar... radiatia termica infrarosie de la 80K... noi suntem pe pamant obisnuiti cu corpurile calde (corpul uman de exemplu), insa pentru noi -170C e rece ca gheata si mai rece... Iar cand te duci spre 2.7 K dai de radiatia de fond, deja in domeniul microundelor,... cu alte cuvinte, mi se pare tehnologic o performanta ce au facut...