02.07.2009

Un exemplu de situaţie în care dintr-o specie ar putea rezulta două specii diferite

Cum teoria evoluţiei este una care nu merită să mai fie predată în şcolile din România (după cum probabil ştiţi, ea a fost scoasă din cărţile de biologie de la noi din ţară), noi cei de la StiintaAzi, sau cei de la Stiinta.info, sau cei de la alte site-uri de acest gen, incercam in masura in care putem să oferim informaţii cât mai multe legate de acest domeniu.


Categorie: Biologie
Autor: Raul Sandu



În ultima vreme StiintaAzi v-a oferit câteva articole legate de evoluţionism. Cum teoria evoluţiei este una care nu merită să mai fie predată în şcolile din România (după cum probabil ştiţi, ea a fost scoasă din cărţile de biologie de la noi din ţară, fiind de râsul lumii şi la acest capitol), noi cei de la StiintaAzi, sau cei de la Stiinta.info, sau cei de la alte site-uri de acest gen, incercam in masura in care putem (caci suntem doar cativa voluntari) să oferim informaţii cât mai multe legate de acest domeniu. În acest articol, este vorba despre o specie de cinteze (Pyrenestes ostrinus, iar în engleză: “black bellied seed craker”) care trăieşte în Africa şi care are o trăsătură destul de rar întâlnită la alte specii.

Pyrenestes ostrinus, specia de cinteze a carei indivizi au doua tipuri de ciocuri

Pyrenestes ostrinus, specia de cinteze a carei indivizi au doua tipuri de ciocuri.

Însă înainte de asta, vreau să fac o precizare în legătură cu o confuzie pe care am observat-o la mulţi oameni. Mulţi oameni, şi mai ales mulţi din cei care contestă teoria evoluţiei au impresia că omul se trage din maimuţă. Ei bine, aceasta este o înţelegere greşită a teoriei evoluţiei. Ea nu spune că omul se trage din maimuţă, ci că oamenii şi maimuţele au un strămoş comun. Iar la rândul lui, acest srtămoş comun are împreună cu alte mamifere un alt strămoş comun, şi aşa mai departe. Deci este diferit de a spune că omul se trage din maimuţă. Maimuţele de astăzi şi oamenii sunt nişte fiinţe moderne, rezultat al evoluţiei unui srămoş comun aşa că altă întrebare destul de frecventă şi foarte naivă, şi anume că de ce în zilele de azi nu mai vedem maimuţe transformându-se în oameni, nu îşi are rostul.  

Până să revenim la specia de cinteze despre care vorbeam, trebuie să facem alte câteva precizări. Mai exact trebuie să încercăm să definim termenul „specie”. Iar acest lucru nu este aşa simplu pe cât pare. Noi observăm că animalele trăiesc în diferite grupuri iar intuitiv ne putem gandi la aceste grupuri ca reprezentând diferite specii (specie=tip←latină). Însă anumite specii pot exista în mai multe forme: de exemplu un ciobănesc german şi un chihuahaua fac parte din aceeaşi specie. Însă un ciobănesc german seamănă mai degrabă cu un lup decât cu un chihuahua, deşi fac parte din specii diferite. Ajungem astfel la definiţia biologică a „speciei”, propusă de Ernst Mayr în 1942. El defineşte specia ca fiind o populaţie ai cărei membri se pot înmulţi unii cu alţii şi produce cu succes pui viabili, dar nu se pot înmulţi cu membri ai altor specii. Cu alte cuvinte, o specie cuprinde toţi indivizii între care se pot realiza schimburi de material genetic. Nici această definiţie nu este însă una 100% completă, întru-cât se pot observa uneori hibrizi rezultaţi prin înmulţirea unor membri a două specii diferite, de exemnplu hibrizi între leu şi tigru (tigress+lion→liger).

Specia aceasta de cinteze (Pyrenestes ostrinus, sau în engl. „black bellied seed craker”) care se găseşte în Camerun, are următoarea caracteristică destul de rară. Unii indivizi ai speciei au un cioc mare iar alţi indivizi au un cioc mai mic. Astfel, fiecare tip se va hrăni preponderent cu un anumit tip de seminţe în funcţie de ciocul pe care îl posedă. Desigur că se nasc şi indivizi care au un cioc intermediar, însă ei nu supravieţuiesc aşa bine iar în populaţia adultă întâlnim preponderent indivizi cu cioc mare şi indivizi cu cioc mic. Acest exemplu de coexistaenţă a două tipuri de indivizi ce aparţin aceleiaşi specii se numeşte distribuţie bimodală (deci în cazul nostru, distribuţia bimodală se referă la faptul că aceeaşi specie conţine pasări cu ciocul mare şi păsări cu ciocul mic).

Însă de ce această diferenţă în mărimea ciocului nu ar fi suficientă pentru a spune că este de fapt vorba despre două specii diferite? Ei bine, cintezele cu ciocul mare şi cele cu cocul mic sunt considerate aceeaşi specie deoarece se pot înmulţi unele cu altele rezultând pui viabili.

Pasările cu cele două tipuri de ciocuri ar putea forma două specii diferite doar într-o anumită situaţie: dacă ar înceta să se mai înmulţească între ele. Atât timp cât schimbul de material genetic este posibil, cele două tipuri de cinteze, cu ciocul mare şi cu ciocul mic, vor rămâne o singură specie.

Acest exemplu arată că pentru a rezulta două specii dint-una singură este necesar ca fondul genetic iniţial să se dividă în două fonduri genetice care la rândul lor să evolueze separat, iar schimbul de material genetic între cele două să nu fie posibil. Acest lucru este posibil în o grămadă de situaţii: cutremure, inundaţii puternice, erupţii vulcanice şi în orice situaţie de o mare anvergură care ar putea determina divizarea unei populaţii în două subpopulaţii. Iar astfel de calamităţi cu siguranţă că au avut loc pe Pământ în trecut.

Revenind la cinteze, dacă pe viitor se va întâmpla ceva, orice eveniment care vă trece prin cap şi care ar putea limita înmulţirea dintre cele cu cioc mare şi cele cu cioc mic (nu neapărat o calamitate a naturii, ci poate doar o modificare a preferinţelor lor; adică poate se va întâmpla ceva astfel încât păsările cu cioc mare să aibă o afinitate reproductivă tot pentru păsările cu cioc mare), deci orice asemenea eveniment viitor, vor rezulta astfel două fonduri genetice separate. Iar cele două fonduri genetice izolate vor putea diverge (prin mutaţii genetice) până în punctul în care cele două subpopulaţii nu se vor mai putea înmulţi între ele cu succes, chiar dacă bariera fizică ar fi îndepărtată. Iar în acest punct am considera că cele două subpopulaţii au devenit două specii diferite. Iar când spun de viitor, nu mă refer că acest lucru se va putea întâmpla în unu, doi, trei ani, ci că ar putea fi posibil în mii, sute de mii, milioane sau chiar sute de milioane de ani de acum încolo. Deci timp este berechet.

Desigur, acest exemplu este valabil pentru toate speciile de pe planetă, care nu au neapărat o distribuţie bimodală. Însă am ales exemplul cintezelor respective, care au o astfel de distribuţie, pentru a sublinia că natura deja a determinat apariţia unor modificări în cazul acestei specii de cinteze, iar separarea lor va putea duce la apariţia unor noi şi noi modificări, rezultând în final două specii.

Articolul este preluat de pe portalul www.stiintaazi.ro cu permisiunea autorului.

Comentarii

Adauga un comentariu

Adauga un comentariu

This is a captcha-picture. It is used to prevent mass-access by robots. (see: www.captcha.net)
Introdu codul:
Numele dumneavoastra:
Comentariu. Atentie, salveaza textul inainte de a-l trimite, ca o precautiune... Poti selecta tot comentariul cu CTRL-A si copia cu CTRL-C:
 
  • August 20, 2009, 1:48 pm - giurgiu vasile

    În anii ’70, un grup de cercetători coordonat de Peter şi Rosemary Grant au început să studieze aceste cinteze şi au descoperit că, după un an de secetă, cele mai multe cinteze care au supravieţuit aveau ciocul mai mare decât celelalte. Întrucât mărimea şi forma ciocului este una dintre principalele criterii după care sunt diferenţiate cele 13 specii, s-a considerat că aceste descoperiri sunt relevante. Broşura mai spune: „Peter şi Rosemary Grant au estimat că dacă seceta ar lovi insulele o dată la zece ani, după numai 200 de ani ar apărea o nouă specie de cinteze“.
    Broşura NAS evită totuşi să menţioneze unele fapte semnificative, dar stânjenitoare. În anii ce-au urmat secetei, au fost din nou mai multe cinteze cu ciocul mai mic. Astfel, Peter Grant şi Lisle Gibbs, acesta din urmă fiind proaspăt licenţiat în domeniu, au scris în 1987 în revista de ştiinţă Nature că au observat „o schimbare de direcţie în cursul selecţiei“. În 1991, Grant scria că „populaţia asupra căreia acţionează selecţia naturală oscilează, făcând paşi când înainte, când înapoi“, ori de câte ori se schimbă condiţiile climaterice. Cercetătorii au mai observat că cinteze din „specii“ diferite se împerechează, puii acestora fiind mai bine adaptaţi la mediu decât părinţii lor. Peter şi Rosemary Grant au tras concluzia că, dacă încrucişarea continua astfel, în 200 de ani se putea ajunge la fuzionarea a două „specii“.
    În 1966, biologul evoluţionist George Christopher Williams scria: „E trist că teoria selecţiei naturale a fost dezvoltată iniţial ca explicaţie pentru schimbările evolutive. Ea este însă mult mai potrivită ca explicaţie pentru adaptarea continuă la mediu“. Evoluţionistul teoretician Jeffrey Schwartz scria în 1999 că, dacă concluziile lui Williams sunt corecte, atunci selecţia naturală ajută probabil speciile să se adapteze la condiţiile mereu în schimbare ale vieţii, dar ea „nu dă naştere la ceva nou“.
    Într-adevăr, cintezele lui Darwin nu se transformă în „ceva nou“. Tot cinteze rămân. Iar faptul că cinteze din specii diferite se împerechează ne poate face să ne îndoim de criteriile în baza cărora definesc unii evoluţionişti „specia“. În plus, acest fapt dezvăluie că până şi unele academii de ştiinţă prestigioase pot fi subiective când îşi prezintă dovezile.
    Demonstrează fosilele schimbări macroevolutive?
    Broşura menţionată anterior şi publicată de NAS îi lasă cititorului impresia că fosilele descoperite de oamenii de ştiinţă oferă suficiente dovezi în sprijinul macroevoluţiei. Ea afirmă: „S-au descoperit atât de multe verigi de legătură între peşti şi amfibieni, între amfibieni şi reptile, între reptile şi mamifere, precum şi de-a lungul liniilor de descendenţă a primatelor, încât adesea este dificil de stabilit când se produce tranziţia de la o specie la alta“.
    Această afirmaţie ce vădeşte convingere este destul de surprinzătoare. De ce? În 2004, National Geographic descria rămăşiţele fosile drept ‘un film al evoluţiei de 1 000 de cadre, din care 999 au fost tăiate la montaj’. Oare ceea ce-a rămas, unu din 1 000 de „cadre“, chiar susţine procesul macroevoluţiei? Ce arată, de fapt, fosilele? Niles Eldredge, un evoluţionist înflăcărat, recunoaşte, în urma studiului dovezilor fosile, că într-un interval lung de timp „nu s-au acumulat decât modificări evolutive extrem de mici la majoritatea speciilor“.
    Până acum, oamenii de ştiinţă de pe glob au descoperit şi au catalogat circa 200 de milioane de fosile mari şi miliarde de microfosile. Mulţi cercetători sunt de acord că acest tezaur de dovezi demonstrează că toate grupele mari de animale au apărut dintr-o dată, că acestea au rămas aproape neschimbate şi că multe specii au dispărut brusc, aşa cum au şi apărut. După ce a analizat dovezile fosile, biologul Jonathan Wells a scris: „La nivel de regn, de filum şi de clasă, nu s-a demonstrat ştiinţific teoria potrivit căreia organismele ce au suferit modificări cauzate de factorii de mediu provin dintr-un strămoş comun. În urma studiului dovezilor fosile şi al sistemelor moleculare complexe, s-a ajuns la concluzia că această teorie e lipsită de fundament“.
    Evoluţia: fapt sau mit?
    De ce mulţi evoluţionişti de marcă susţin cu tărie că macroevoluţia este un fapt? După ce a criticat unele argumente ale lui Richard Dawkins, renumitul evoluţionist Richard Lewontin a scris că mulţi oameni de ştiinţă sunt dispuşi să accepte idei ştiinţifice care sfidează bunul-simţ „deoarece noi [oamenii de ştiinţă] ne-am luat deja un angajament faţă de materialism“. Mulţi savanţi refuză chiar şi numai să ia în calcul posibilitatea existenţei unui Proiectant inteligent deoarece, aşa cum scrie Lewontin, „nu-i putem permite Divinităţii să ne stea nici măcar în prag“.
    În acest sens, sociologul Rodney Stark a declarat pentru revista Scientific American: „De 200 de ani se promovează ideea că dacă vrei să fii un adept al ştiinţei nu trebuie să-i permiţi minţii să fie încătuşată de religie“. El mai afirmă că, în ramura cercetării, „cei religioşi nu vorbesc despre Creator“, pe când „cei nereligioşi au prejudecăţi faţă de aceştia“. Potrivit cuvintelor lui Stark, „pe treptele superioare [ale comunităţii ştiinţifice], cei ce se declară nereligioşi sunt privilegiaţi“.
    Dacă veţi considera adevărată teoria macroevoluţiei, înseamnă că veţi crede şi că oamenii de ştiinţă agnostici sau atei nu interpretează descoperirile ştiinţifice prin prisma convingerilor personale. Veţi crede că mutaţiile şi selecţia naturală au determinat apariţia tuturor formelor de viaţă complexe, deşi un veac de cercetări, de studiu asupra a miliarde de mutaţii dovedesc că mutaţiile nu au dus la transformarea nici măcar a unei singure specii într-o specie cu totul nouă. Veţi crede şi că toate vietăţile au evoluat de-a lungul timpului dintr-un strămoş comun, deşi dovezile fosile demonstrează cu tărie că speciile majore de plante şi de animale au apărut dintr-o dată şi că nu au evoluat în alte specii de-a lungul veacurilor. Să fie o astfel de convingere bazată pe fapt sau pe mit?
    [Note de subsol]
    Crescătorii de câini pot folosi metoda încrucişării selective pentru ca, în final, descendenţii să aibă picioarele mai scurte sau părul mai lung decât strămoşii lor. Cu toate acestea, modificările pe care le pot produce crescătorii de câini provin adesea din deficienţe ale funcţiei unor gene. De pildă, şoricarul este de talie mică deoarece cartilajele nu i s-au dezvoltat normal, ceea ce a dus la nanism.


  • July 13, 2009, 1:15 pm - CUTARE

    SA SCOTI EVOLUTIONISMUL DIN SCOLI, ASTA ESTE O ADEVARATA DEMENTA, O PROSTIE CARE BUCURA PE FANATICII TALIBANI ROMANI SI-I INDEPARTEAZA DE PUSUL BURTII PE CARTE!


  • July 11, 2009, 3:31 am - Dragoş-Matei Sorescu

    Scoaterea evoluţionismului din educaţie mi se pare o greşeală foarte gravă. De altfel, şi scoaterea sportului şi a religiei (va fi - dacă nu e deja, nu mai sunt la curent) greşeală la fel de mare.

    Mi se pare penibil să scoţi creaţionismul din şcoală ca să fii mai apropiat de Dumnezeu, sau oricare alt motiv. Hai să scoatem şi geografia fizică şi paleoistoria, pe aceleaşi considerente. Să mai scoatem şi lecţiile de biologie genetică, iar la facultăţile şi liceele de real să scoatem şi algoritmii evolutivi şi genetici.

    Profesorii nu se mai bat acum să predea nici matematica - o scoatem şi pe-asta? Sau trebuie predate doar manele şi lecţii de utilizarea telecomenzii, agăţat fete şi administrarea injecţiilor? Astea sunt chiar subiecte de interes acut.


  • July 4, 2009, 2:24 pm - CHIAR NUMAI CONTEAZA

    SCOATEREA EVOLUTIONISMULUI DIN SCOLI, ESTE CHIAR O MASURA BUNA. SI PENTRU SIMPLA INFORMARE, NICI IN TIMPUL COMUNISMULUI NU SE PREA DADEAU PROFESORII DE CEASUL MORTII SA NE INVETE TERORIA EVOLUTIEI