20.01.2009

"Studiul ştiinţific al viselor", o carte de William Domhoff

"Visul este manifestarea conştiinţei în somn", spunea odată un cercetător american. Urmărit de aceste gânduri, m-am gândit că nu ar fi rău să văd ce spun oamenii de ştiinţă despre formarea viselor şi relevanţa acestui mecanism în înţelegerea conştiinţei.


Categorie: Recenzii
Autor: Cristian Presură



"Visul este manifestarea conştiinţei în somn", spunea odată un cercetător american. Desigur, bucăţele mici de conştiinţă, conducând la fărâme de idei şi imagini fragmentate. Într-o proporţie covârşitoare, visul pare o colecţie de întâmplări de cele mai multe ori bizare, pe care nici măcar nu ne li amintim cum trebuie şi de aceea le aruncăm la coşul zilei de îndată ce îndatoririle zilei ne copleşesc dis-de-dimineaţă. În afară de visele repetitive şi cele câteva cu adevărat speciale, restul reprezintă o parte uitată a vieţii noastre.

Şi totuşi, dacă visul nu este decât manifestarea conştiinţei în somn, oare nu trebuie să îi acordăm şi lui aceeaşi importanţă ca şi întâmplărilor zilnice? Oare nu suntem tot noi aceeaşi care visam? Şi oare, cercetând visul şi mecanismele sale, nu putem afla mai multe despre noi înşine? Nu putem lămuri în parte ce suntem de fapt? Ce este această manifestare înăuntrul nostru pe care o numim conştiinţă, acel "eu" pe care îl purtăm cu noi şi în zi şi în somn?

Urmărit de aceste gânduri, m-am gândit că nu ar fi rău să văd ce spun oamenii de ştiinţă despre formarea viselor şi relevanţa acestui mecanism în înţelegerea conştiinţei. De aceea, am comandat pe internet o carte cu un nume care nu poate fi mai potrivit: "Studiul ştiinţific al viselor" ("The scientific study of dreams).

Scrisă de un cercetător activ în domeniu, G. William Domhoff, cartea aduce împreună ultimele observaţii din domeniul reţelelor neuronale şi al analizei de conţinut a viselor. Cartea este scrisă într-un mod academic şi pare mai mult o colecţie de articole din reviste de specialitate. Aceasta o face destul de greu de citit, însă efortul este răsplătit în parte.

Cea mai răspândită metodă de studiu a viselor pare să fie trezirea pacienţilor, unde aceştia trebuie apoi să povestească ce îşi amintesc. În plus, cercetătorii pot folosi electrocardiograme pentru studiul semnalelor electrice din creier şi aparate de imagistică cu rezonanţă magnetică pentru a vedea care părţi din creier sunt active în timpul viselor.

La 100 de ani după Sigmund Freud ne putem întreba, pe bună dreptate, ce am aflat în plus. Iată care sunt principalele descoperiri, în toţi aceşti ani, după William Domhoff:

• Din studii de imagistică asupra pacienţilor cu leziuni a reieşit că visele sunt destul de bine localizate în diverse regiuni ale cortexului. Este ca şi cum, pentru a putea apărea, visele trebuie să folosească anumite funcţii specifice ale creierului, care trebuie deci mai întâi activate.

• Cele mai puternice vise apar în perioadele de somn denumite REM ("Rapid Eye Movement"- mişcări rapide ale ochilor). Aici activitatea neuronală pare similară cu cea de dinainte de trezire. Perioadele REM apar de 4-5 ori pe noapte şi ele formează în totalitate cam un sfert din durata totală a somnului. Pare deci că visăm mult mai mult decât ne putem aminti.

• Copiii de până la 6 ani nu visează decât puţin, iar în perioada 6-11 ani se formează această capacitate de a visa. Interesant, experienţele din această perioadă formează conţinutul a celor mai multe vise coerente pe perioada întregii vieţi. Cu alte cuvinte, visele ne reamintesc în mare parte copilăria.

• Deşi Freud are parţial dreptate, visele sunt de cele mai multe ori incoerente şi lipsite de semnificaţie, având schimbări bruşte de scene de cel puţin câteva ori într-un vis. Visele cu semnificaţie se regăsesc de obicei în perioada de dinainte de trezire. Dintre acestea, visele repetitive joacă un rol important. Cu alte cuvinte, din jungla de vise, doar câteva poartă capacitatea de a avea o semnificaţie.

În faţa acestor observaţii relativ disparate, William Domhoff propune un model fenomenologic al creierului, pe care acesta îl denumeşte "model neuro-cognitiv" ("neurocognitive model"). Acesta ar fi de fapt asemănător cu cel al unei orchestre ce cântă muzică, orchestra ce ar reprezenta creierul nostru în timpul zilei. Noaptea însă, anumite instrumente ar fi aduse la tăcere, iar fragmentele de muzică obţinute ar reprezenta fărâmele conştiinţei ce se manifestă în vis.

Un astfel de model relativ simplist pare mai mult o încercare fenomenologică de a explica câteva observaţii, decât o înţelegere adâncă şi el scoate la suprafaţă carenţele ştiinţei moderne în înţelegerea mecanismelor visului. Cu toate acestea, modelul explică în parte observaţiile menţionate mai devreme.

Astfel, doar o parte minoră din vise poartă semnificaţie, după cum o parte minoră din sunetele orchestrei decimate pot forma, din întâmplare, ceva ce aduce a muzică. Desigur, cu cât sunt mai multe instrumente, cu atât mai bine, ceea ce înseamnă că ne aşteptăm să regăsim vise semnificative cu puţin înainte de a fi treji, atunci când mai multe părţi din creier îşi recapătă funcţionalitatea.

În plus, precum o orchestră are nevoie de timp pentru a putea învăţa o compoziţie, tot aşa şi creierul are nevoie de timp pentru a-şi dezvolta toate capacităţile necesare, ceea ce explică faptul că visele apar după vârsta de 6 ani. Şi tot aşa, după cum o orchestră cântă mai fluent partiturile învăţate mai demult şi repetate mai des, tot aşa şi creierul va visa mai des întâmplările copilăriei.

Modelul neurocognitiv al lui Domhoff pare să asimileze, până la un punct şi observaţia fundamentală a lui Freud, cum că visele poartă în ele sâmburele dorinţelor noastre ascunse. În viziunea lui Freud, acestea sunt parte a subconştientului, care este împiedicat să se manifeste în timpul zilei, printr-o cenzură internă. Să remarcăm că, dacă partea creierului care se ocupă cu "cenzura" nu ar fi activă în somn, atunci subconştientul ar deveni parte integrantă a conştientului, iar aceste gânduri ar ieşi brusc la suprafaţă. Cu toate acestea, cenzura există sub o formă mai atenuată şi astfel dorinţele ascunse iau forma unor vise mai complexe, ce trebuie apoi interpretate. Practic, este ca şi cum dirijorul ar cădea puţin în somnolenţă, iar orchestra ar intercala în concertul clasic câteva armonii de jazz, învăţate de cele mai multe ori la începuturile sale...

William Domhoff subliniază însă că Freud are numai parţial dreptate căci, de cele mai multe ori, visele nu au absolut nici o semnificaţie. El contrazice şi o teorie mai modernă, denumită "teoria activării" ("activation-synthesis theory") care susţine că imagistica viselor este un rezultat a ceea ce poate interpreta creierul din semnalele de zgomot provenite de la senzorii corporali. Acest model al "teoriei activării" explică bine anumite vise, ca cele în care suntem urmăriţi şi nu ne putem mişca, sau cele în care zburăm. În primul caz creierul nu primeşte semnalele de mişcare a muşchilor, iar în cel de-al doilea semnalele de la sistemul vestibular (cel responsabil pentru păstrarea echilibrului corporal). Aici creierul va interpreta lipsa semnalului ca pe o stare de imponderabilitate, pe care apoi o va integra în vis sub forma zborului. Un astfel de model, spune Domhoff, nu poate explica semnificaţia şi repetabilitatea anumitor vise. Căci, dacă creierul s-ar baza doar pe semnale de zgomot, aleatorii, atunci rezultatul ar trebui să fie mult mai aleatoriu.

Domhoff neagă şi presupunerea lui Jung, cum că visele semnificative poartă în ele urma unui subconştient colectiv, sub forma unor arhetipuri, căci cele mai multe vise semnificative par să conţină în ele preocupările şi interesele persoanei ce visează.

În plus, William Domhoff neagă şi o altă categorie de teorii, reunite sub numele de "teorii funcţionale" ("funcţional theories"). Acestea susţin că visele au un rol anume, că ele sunt necesare pentru organismul uman. Dacă este aşa, spune Domhoff, atunci visele trebuie să fie parte parte a procesului de evoluţie naturală al lui Darwin, cu alte cuvinte speciile de humanoizi care nu visau să fi dispărut de pe scena istoriei pentru că nu ar fi avut un avantaj competitiv. Cu toate acestea, faptul că visam integral abia după 11 ani sugerează că acest avantaj ar fi apărut mai târziu în viaţă. De aceea Domhoff crede că visul este doar un produs colateral ("by-product") al creierului.

Desigur, William Domhoff nu reprezintă decât o parte a comunităţii ştiinţifice ce se ocupă cu studiul viselor. Cartea sa, "Studiul ştiinţific al viselor", ne dă însă o imagine destul de potrivită a stadiului cercetătorilor actuale şi a cunoştinţelor acumulate la o sută de ani după Freud. După cum putem vedea însă, ştiinţa modernă nu aduce multe noutăţi, venind cu un model relativ simplist şi mai mult fenomenologic. Mecanismul visului rămâne încă un mister şi cu atât mai mult înţelegerea a ceea ce este de fapt conştiinţa care se manifestă în el. Vrem să ştim cine suntem? Puţine veşti de pe acest front al ştiinţei...

[www.stiinta.info]

Comentarii

Adauga un comentariu

Adauga un comentariu

This is a captcha-picture. It is used to prevent mass-access by robots. (see: www.captcha.net)
Introdu codul:
Numele dumneavoastra:
Comentariu. Atentie, salveaza textul inainte de a-l trimite, ca o precautiune... Poti selecta tot comentariul cu CTRL-A si copia cu CTRL-C:
 
  • January 20, 2009, 8:33 am - cristi

    da, asa am auzit si eu... ma itnreb insa, informatia asta se aranjeaza fara sa ma intrebe pe mine? Cine face atunci curatenie la mine in cap, daca eu nu? Dupa ce criterii?


  • January 20, 2009, 6:55 am - alinoz

    Sint mai multe teorii, teoria mea favorita e ca: visele apar datorita rearanjari informatiei, rearanjare necesara in procesul de memorare.
    Studiile asupra somnului au scos in evidenta rolul somnului in procesul de memorare de aici si teoria ca informatia e rearanjata.

    Si o obs. noi nu visam doar in timpul perioadelor REM, visam si in rest, doar ca pe perioada REM sintem siguri ca persoana viseaza.

    O observatie interesanta, toate maniferele prezinta perioade REM in timpul somnului + unele specii de pasari. Oameni nu sint singuri care viseaza!